Un armorial al iubirilor

E crainicul şi paznicul semnelor. Al semnelor Iubirii. Al semnelor Poeziei. Se numeşte Radu Cârneci şi fără el poezia de dragoste a lumii ar fi fost mai săracă.
În anii mei (mai) tineri, am făcut câteva interviuri cu poetul Radu Cârneci. Revenea mereu în Bacăul (meu şi) al domniei sale, locul unde-şi desfăşurase să fluture-n vânt stindardul celei dintâi maturităţi creatoare. Acolo, marcase spaţiul poetic cu “semne de cuvânt”. Semne care se vor aduna, mai apoi, într-o cuprinzătoare heraldică. Una mai puţin obişnuită: o “heraldică a iubirii”.
După mulţi ani, dialogurile noastre şi-au pierdut acea austeritate a relaţiei jurnalist-intervievat. Astăzi, orice întâlnire cu el înseamnă trăirea unei stări. Adeseori, întrebările nu mai sunt rostite, sunt gândite numai, în vreme ce răspunsurile vin de la sine, subliniate de inserturi lirice. Aşa s-a întâmplat şi de această dată, într-un timp fastuos, cel în care “poetul Iubirii”, “heraldul Iubirii” – născut, printr-o fabuloasă coincidenţă, în ziua de 14 februarie a anului 1928 – mi-a deschis din nou ferestrele spre marea poezie de dragoste, a sa şi a lumii. Şi zise Poetul...
Însemnele
“Poezia de iubire este poezia esenţială, cea «fără de care nu»... «Heraldica» aceasta... este o metaforă. Ea denumeşte starea de iubire, de îndrăgostire. Sunt două identităţi – de duh sau de trup – care, unindu-se, dau frumosul, fiinţa, viaţa, totul... Iubirea este – scriam cândva – «axul cerurilor toate». E armonie cerească. O uriaşă îmbrăţişare: forme ale universului, constelaţii, minuni pe care nu le putem cuprinde cu gândul. De fapt, în credinţa noastră, Dumnezeu însuşi, fiinţa supremă, fiinţa fără de fiinţă, se numeşte «iubire»”. Heraldica e o manifestare simbolică. Ea defineşte semnele şi stemele unui loc, ale unei familii, ale unei caste. “Există caste regale, vânătoreşti..., sunt multe, dar nici una atât de cuprinzătoare cum este casta iubirii de iubire. Iar eu, noi – cei mai mulţi dintre noi – facem parte din această castă, care e cea mai mare, a îndrăgostiţilor de pe întreg pământul”.
Aura de taină
“Pentru mine, descoperirea acestui text extraordinar, care este «Cântarea cântărilor», a fost covârşitoare. Atribuit regelui Solomon, este de fapt o serie de epitalamuri, de cântece de nuntă străvechi, pe care probabil Solomon le-a strâns, acum mai bine de 5000 de ani. Milenii întregi, acest text a creat mari împliniri lirice. «Dorador» (volum devenit ulterior «Scrisorile către Dorador») este un termen-fiinţă inventat de mine. Cartea conţine sonete în vers alb, poeme care sunt, în fapt, esenţe de stări sufleteşti. Cele două volume sunt vârfuri ale creaţieni mele lirice. Mai înainte de ele, a fost «Umbra femeii», continuând cu «Grădina în formă de vis», cu «Banchetul»..., acestea, ca şi alte cărţi, tratează tema iubirii, cu multiplele ei faţete, cu aura ei de taină”.
Cuplul
Îl întreb ce primează în viaţa lui: cuplul bărbat-femeie ori cuplul poet-muză. “Pentru determinarea stării de poezie, bineînţeles, primordial este cuplul poet-muză. Poetul este o existenţă reală, în vreme ce muza este existenţă de gând. Irealitate. Lucrul acesta e mai important decât perechea propriu-zisă, care de la gând trece la faptă, la realitate, la cotidian. O poezie a lui Rilke vorbeşte despre «iubirea neînfăptuită niciodată». Poetul spaniol Juan de la Cruz, inspirat din «Cântarea cântărilor», scria într-un poem: «Trăiesc/ spre a nu muri vreodată/ prin iubire». Era un mistic, iar dorinţa lui nemăsurată era de a-l vedea pe Dumnezeu. Şi tot din «Cântarea cântărilor» vine Senghor, când dedică o elegie Reginei din Saaba, care merge în vizită la Solomon, cu un uriaş cortegiu, cu averi, cu muzici, cu soldaţi. Şi acolo se întâmplă o întrecere de spirit între cei doi, iar urmare a acestei iubiri a fost lungul şir de regi ai Etiopiei. Dar sunt cupluri extraodinare, în literatură: Goethe cu Margareta – el, la 80 de ani, ea la 18..., o iubire imposibilă, şi totuşi... –; aici se înscriu şi Eminescu cu Veronica, şi Petrarca cu Laura. Cupluri celebre, concrete, care au determinat mari înfăptuiri artistice. Dar erau iubiri cu o componentă de tragism. Este ca la un spectacol de teatru: drama ne face să gândim profund, comedia ne provoacă emoţii care trec repede”.
Traducerile
“Conceptul meu este acesta: cultura unui popor se compune din două părţi: creaţia autentică, originală, pe de o parte, şi punerea în spiritul unui neam a împlinirilor altor popoare. Astfel, avem un tezaur rotund, întreg. Marile descoperiri ale lumii sunt făcute de un om sau de un grup, dar ele aparţin, de fapt, tuturor. De ce n-am face astfel încât un poem mare, cum e «Luceafărul», să aparţină întregii umanităţi? Acestea sunt armele spirituale ale unui neam, cele care demonstrează harul lui şi poziţia faţă de celelalte neamuri”.
A tradus în limba română poeţi uriaşi, cum ar fi Baudelaire, dar şi nume puţin cunoscute în România sau chiar în Europa, precum Delmira Agustini. “Am avut norocul ca Valeriu Pop, ambasador la Madrid, să îmi semnaleze această autoare sud-americană, care aparţine spaţiului spaniol. Am făcut transpunerea lirică a textelor. Are o poezie de dragoste sublimă şi sublimată. De altfel, a şi murit, foarte tânără, victimă a unei crime pasionale. Dar am tradus şi «Omul de nisip», un roman de dragoste excepţional, al prietenului meu, scriitorul Jean Joubert, care locuieşte la Marsilia. Întâmplător, suntem născuţi în acelaşi an şi în aceeaşi lună, sub aceleaşi semne zodiacale. Personal, cred că relaţia traducătorului cu scriitorul pe care îl traduce este necesară, dar nu determinantă. A fost important să-l cunosc pe Joubert, dar Shakespeare? el nu ne mai este la îndemână... Poţi doar să te pătrunzi de harul lui”.
Dragostea mistică
“Voiculescu are acel discurs lirico-filosofic despre iubire. Îl depăşeşte pe marele Shakespeare. În timp ce acesta comunică cu iubita – dar mai ales cu iubitul – Voiculescu comunică cu divinitatea. Este altceva. Iubirea lui este pe verticală. Eu am scris douăzeci de rondeluri, între care unul este despre întâlnirea, în «vârf», dintre Shakespeare şi Vasile Voiculescu, unde Shakespeare arată o mică invidie faţă de Voiculescu, pentru această capacitate a lui de a comunica cu Divinitatea. Noi avem câţiva poeţi importanţi care au această iubire lirico-mistică. Unul dintre ei este Pillat. Apoi, Blaga... Până şi Barbu, care ne pare uscat, şi în el respiră o taină, un Dumnezeu...”
Evoluţii şi dezagregări
“În timp ce poezia de dragoste populară este cântare şi vis, poezia cultă esenţializează stări. De la Eminescu, la Voiculescu, evoluţia gândirii poetice româneşti este foarte interesantă. Eminescu este cel dintâi care dă un ton major. Până la el, nici măcar Alecsandri nu făcuse asta. Până la Voiculescu, această gândire se esenţializează. Au trecut generaţii... Întrebi ce se întâmplă astăzi cu poezia de dragoste? Îmi pare rău că trebuie să spun asta, dar chiar este luată în derâdere ideea de muză. Ideea de muză abstractă. Muza, atât cât mai este muză în momentul de faţă, a devenit concretă: este o femeie sau un bărbat căruia i se adresează preopinentul, creatorul de frumos. Totul intră într-un cotidian care nu-i mai dă posibilitatea muzei să emane frumuseţe, gingăşie, puritate, duioşie, să mai aibă aspiraţie către esenţe. Am văzut chiar poezii scrise de către femei care sunt de o urâţenie îngrozitoare, cu adresări nefericite; nu dau nume... Trăim un moment de dezagregare, a societăţii culturale, o dată cu întreaga societate. O lume în care totul merge spre necesitatea omului de a trăi mai bine. Lupta omului, lupta corporaţiilor, lupta partidelor... eu nu cred că România va ieşi din acest marasm mai devreme de o jumătate de veac”.
Ce curs va urma poezia? “Ea rămâne deasupra mizeriei, însă n-o caută prea mulţi, să-i afle puterea, îndrituirea filosofică. Eu am credinţa că oamenii trebuie să se cultive mereu. Dar câţi mai reuşesc să îşi facă o bibliotecă personală, într-un timp materialist? Dar nu avem nici un sediu pentru o Bibliotecă Naţională!... De 30 de ani se tot construieşte. Şi-o catedrală a neamului. Şi-un muzeu naţional. Şi-o casă a radioului... Ţara aceasta e condusă de nepricepuţi. De nepatrioţi. Nu ştiu dacă aş fi fost un bun conducător de stat, dar în ce priveşte poezia... m-am lăsat condus de ea şi am condus ceva, am trasat o linie în poezie”.

Emmi, unicul coup-de-foudre
“Primele mele cărţi au fost inspirate de Emmi. De frumuseţea ei frustă, precum pădurea. Era frumoasă, puternică, fragedă. M-am îndrăgostit, dar o singură dată mi s-a întâmplat să trăiesc un coupe-de-foudre pentru cineva. Eram student la Bucureşti, în 1948-49. S-au amânat cursurile şi ne-au trimis pe toţi acasă. Eu am prins în ultima clipă trenul; în ultimul vagon am întâlnit-o pe ea, era elevă, venise trimisă de liceul ei din Suceava să cumpere cărţi. Am intrat în vorbă. Cineva a strigat-o pe nume, Emilia, iar eu i-am scris pe geamul brumat numele: Emmi. La Râmnicu Sărat, am coborât din tren în ultima clipă, după ce-mi dăduse adresa. Ea s-a dus mai departe, în trenul cu numele ei scris pe geam”.


Cea mai frumoasă

Ea era Ceamaifrumoasă
eu am fost Celmainebun
şi astăzi iată cum apun:
suflet sânge spaimă joasă –
ea era Ceamaifrumoasă!

Eu am fost Celmainebun:
în genunchi rugam o piatră
inima-mi murea curată
şi-astăzi iată cum apun –
eu am fost Celmainebun!

Astăzi iată cum apun –
cine-o să-mi mai plângă oare
ochii verzi de cer odoare
peste mine lin răsun’ –
astăzi iată cum apun!...

Suflet sânge spaimă joasă
m-au purtat prin cer prin iad
şi-acum clipele mă scad:
suflet sânge spaimă joasă –
ea era Ceamaifrumoasă!...

“A reinterpreta cele mai vechi şi mai fascinante coduri ale eroticii înseamnă atât o confruntare a propriei creaţii cu un model ilustru, deci o integrare în memoria culturii, cât şi voinţa de a-l depăşi, restituindu-l contemporaneităţii, stilizat, sub forma lui posibil ideală, exemplară”.
Petru Poantă (despre “Cântarea Cântărilor”)

“Prelucrând «Cântarea Cântărilor», Radu Cârneci a scris, de fapt, un veritabil poem de dragoste, în care nu e greu să-l recunoaştem pe el, ca poet original, de proaspete elanuri lirice, pe care le înveşmântă într-un supravegheat vers clasic, ce-şi trage seva şi culoarea dintr-o limbă populară, aducând cu ea din parfumul vechilor scripturi. (...) Poetul român, într-un subtext «polemic», a vrut să-i mântuiască pe Adam şi Eva de «păcatul originar», apoteozându-i. Izgoniţi cândva, ei se întorc în Paradis triumfali, prin marea sărbătoare nupţială, încununare de puritate şi poezie”.
Al. Săndulescu, O nouă parafrază la Cântarea Cântărilor

“Deşi activitatea sa nu se limitează la poezie, Radu Cârneci este, în primul rând, poet: un poet important, cu o retorică inconfundabilă. (...) Neîndoielnic, în lirica erotică e un maestru, un nume de referinţă. Ce îl face distinct? Întâi faptul că şi-a construit o «religie a iubirii», pe cate a modelat-o cu fiecare nou volum şi i-a multiplicat semnificaţiile. Ideea sa e că «iubirea-i axul lumii», o forţă «atotstăpânitoare», pe cât de evidentă, pe atât de tainică. Temperament panic, viguros, impulsiv, el a evoluat de la amorul senzual la cel ideal, platonic, la «iubirea de iubire0187. A schimbat ipostaza de «centaur» frenetic cu una de sacerdot şi de adorator dezinteresat. Drumul său estetic e drumul spre cea mai rafinată caligrafie. Un virtuoz deplin, stingând faza «operelor rotunde», definitive”.
Constantin Călin, Marginalii la ediţia definitivă


Bio-bibliografie selectivă

- S-a născut la 14 februarie 1928, în satul Valea lui Lal, comuna Pardoşi, judeţul Râmnicu Sărat (azi, în judeţul Buzău)
- Licenţiat al Facultăţii de Silvicultură din Braşov (1954)
- În 1964 fondează revista Ateneu, serie nouă, unde este redactor şef până în 1972.
- Secretar al Uniunii Scriitorilor din România (1972-1976)
- Din 1991, director al Editurii Orion.
Opera:
- Debut în revista Luceafărul (1950)
- Debut editorial cu volumul “Noi şi Soarele” (Editura pentru Literatură, 1963)
- Volume publicate:
“Orgă şi iarbă” (poeme din şi despre natură) – EPL, 1966
“Umbra femeii” (sonete de încântare şi admiraţie) – Editura Tineretului, 1968
“Centaur îndrăgostit” (poeme din timpi străvechi) – EPL, 1969
“Grădina în formă de vis” (noi sonete de iubire) – Editura Cartea Românească, 1970
“Cântând dintr-un arbore” (poeme de inspiraţie istorică) – Editura Junimea, 1971
“Oracol deschis” (poezii inspirate din durerile secolului) – Editura Eminescu, 1971
“Cântarea Cântărilor” (parafrază modernă la celebrul text din Vechiul Testament) – Editura Cartea Românească, 1973; ediţia a II-a, Editurile Orion şi Intercontempress, 1994
“Banchetul” (iubirea ca şansă a supravieţuirii) – Editura Dacia, 1973
“Horă de vulturi” (culegere de poeme istorice) – Editura Militară, 1974
“Heraldica Iubirii” (volum selectiv din cărţile tipărite anterior) – Editura Eminescu, 1975
“Nobila stirpe” (poezie de neam şi tradiţie) – Editura Cartea Românească, 1976
“Temerile lui Orfeu” (triste poeme de secol) – Editura Cartea Românească, 1978
“Un spaţiu de dor” – Editura Albatros, 1980
“Ca muntele-n amiază” (poeme patriotice) – Editura Militară, 1981
“Timpul judecător” (poeme esenţial existenţiale) – Editura Eminescu, 1982
“Sonete” (de iubire şi moarte) – Editura Cartea Românească, 1983
“Hora anotimpurilor” (poezii pentru toţi copiii) – Editura Ion Creangă (1984)
“Pasărea de cenuşă” (iubirea reînviind, ca pasărea Phoenix) – Editura Cartea Românească, 1986
“Clipa eternă” (o antologie sever construită, în care iubirea înalţă statui fără de moarte) – Editura Eminescu, 1988
“Dorador” (carte de sonete în vers alb, titlu simbolic inventat de autor, esenţializând ideea iubirii şi a exprimării acestuia în limba română) – Editura Orion, 1997, text bilingv român-francez; reeditat în 2006 sub titlul “Scrisorile către Dorador”
“Pasărea-fântână” (antologie) – Editura Biodova, 2001
“Scrieri” (vol. I – “Arborele memoriei”; vol. II – “Heraldica Iubirii”; vol. III – “Clipa eternă”) – Editura Orion, 2004
- A tradus Charles Baudelaire (Franţa), Leopold Sedar Senghor (Senegal), Srecko Kosovel (Slovenia), Kahlil Gibran (Liban), Jean Joubert (Franţa), Jacques Chessex (Elveţia), Mousse Boulanger (Elveţia), Delmira Agustini (Uruguay).

In Jurnalul National din 24 februarie 2008