Nuni Dona sau viaţa ca o frescă

DESTIN - Cu nepoata lui B.Şt. Delavrancea despre viaţă, artă, prieteni şi familie

La Galeria Galateca abia ce s-a inchis expoziţia "Viaţa ca o frescă" a pictoriţei nonagenare Nuni Dona. A treia "personală", in 90 de ani, a nepoateilui Delavrancea! Doamna Nuni Dona mă uimeşte de la primul cuvant: "Imi amintesc chiar şi botezul meu!". După care continuă: "Am fost botezată la o varstă mare. M-am născut in timpul primului mare război şi atunci, in Moldova, refugiaţii nu se mai gandeau şi să facă botezuri. M-au botezat după ce ne-am intors in Bucureşti. Aveam doi ani şi jumătate. Stăteam pe Calea Griviţei şi aproape de casa noastră era Biserica Manea-Brutaru. Eu mă jucam in grădina bisericii, eram prietenă cu popa. Cand am văzut că mă ia şi mă bagă in apă, am fost aşa de indignată... O trădare mai mare nici că se putea!".
Următorul popas al amintirilor este... Şcoala Centrală. "Nu mi-am cunoscut bunicii. Doar pe mama mamei, doamna Delavrancea. Bunicul a murit cand eu aveam 1 an. Iar cand aveam 7 ani, a murit şi tata, doctorul Dona. Atunci ne-am mutat la bunica mea, care era directoare la Şcoala Centrală. Era foarte blandă. Imi spunea "puişorule", iar cand imi zicea "fetiţo" sau pe numele mic eram cat se poate de umilită şi de necăjită, pentru că insemna că era supărată pe mine. Şcoala Centrală era severă. Aveam uniforme apăsătoare: două şorţuri unul peste altul, in păr purtam fileuri, iar pe stradă purtam pelerine. Eram ca nişte călugăriţe..."
STUDENŢIA. In apartamentul de la ultimul etaj al unui bloc vechi din Brezoianu, scriitorul Barbu Ştefănescu Delavrancea işi priveşte nepoata, din fotografia uzată, cu ramă ovală. O intreb dacă s-a temut vreodată să dea piept cu memoria marelui inaintaş. "N-a fost o povară chiar aşa de greu de purtat. Eu am avut alt drum. El a scris mătuşă-mea, Cella, a cantat la pian... Eu am pictat. Aşa cum a făcut şi mama mea. Mi se părea natural să o văd pictand... Se ducea prin cartierele Bucureştiului, cu cutia de pictură. Şi nimeni nu se mira să o vadă pictand, la colţul străzii. După ce am terminat liceul, m-am dus şi eu la Belle-Arte. Acolo l-am avut profesor pe Francisc Şirato. Un om admirabil! Am invăţat aşa de multe de la el, că mi-e greu să spun in cateva cuvinte. Lecţiile decurgeau familiar, dar serios. Lucram mult şi după cursuri. Mergeam la peisaj, dar pictam mult de la fereastră. Aşa o vedeam făcand şi pe mama. Locuiam atunci la o intretăiere de străzi şi aveam o perspectivă largă. In colţ era Biserica Precupeţii Vechi..."
BALCICUL. Ochii "privesc" un peisaj de demult. O smulge din reverie incă o intrebare. "Succes? Nu cred că am avut vreodată. Dar eram apreciată." Ştiu că in expoziţia de la Galeria Galateca se aflau şi două acuarele reprezentand Balcicul, Mecca artiştilor in anii '30. "La Balcic era o lumină specială. Erau dealurile acelea cretoase şi lumina se răsfrangea in ele. Erau acoperişurile cu olane roşii. Am fost de două ori la Balcic, inainte să ni-l ia. Era lume puţină. Tătarii erau amabili, iar cafenelele primitoare. După aceea, am mai fost in Grecia, in Germania, la Moscova sau in Israel. Nicăieri nu am intalnit blandeţea acelei lumini... Prima dată m-am dus singură. Aveam vreo 20 de ani. Aveam cunoştinţe acolo - pictoriţa Lucia Demetriade Bălăcescu, Rodica Maniu, Mutzner, Dărăscu, dna Stork şi sora ei, dna Szatmary... A doua oară a fost şi mătuşa mea, Cella. Era prietenă cu Regina Maria şi o dată am fost şi eu invitată la pranz. Regina era in varstă şi suferindă, la puţin timp s-a şi prăpădit. Sunt de atunci 70 de ani, eram studentă in anul II... Nici nu mi-a trecut prin minte să-i ofer reginei o pictură de-a mea. Ar fi insemnat să cred despre mine prea mult!"
PORTRETE. O galerie de portrete in acuarele, asa cum au fost pregatite pentru expozitia de la Galateca de dr. Florin Colonas. In centru, sus, bunica Maria Delavrancea
FRESCA. "Am lucrat portrete, multe peisaje, naturi moarte... Insă după intalnirea cu Ghiţă Popescu m-am apropiat de frescă. De la el am invăţat. E o meserie diferită. Trebuie să pictezi intr-un timp foarte scurt, pe tencuială, care să fie puţin umedă, dar nu udă. Dacă se usucă, nu mai prinde culoarea, dacă e prea udă, culoarea se amestecă cu varul şi se decolorează... Am făcut şi pictură bisericească. Patriarhia l-a trimis pe Ghiţă Popescu la Ierusalim, să picteze capela ortodoxă. Acolo fusese un război şi rămăsee nepictată. După ce am terminat-o noi de pictat, a izbucnit din nou războiul, cel de 7 zile." N-a mai revăzut fresca de la Ierusalim, dar cea de la Primăria Municipiului Bucureşti e deja... vedetă la tv. Apare in fundal ori de cate ori se fac filmări acolo. "Nu doar că am pictat-o, tot cu Ghiţă Popescu, dar am şi restaurat-o, după cutremurul din 1977."
PRIETENI. Cum a evoluat Bucureştiul in 90 de ani? "Enorm! imi plăcea mai mult Bucureştiul dinainte de război. Era mai... patriarhal. Eu am prins şi tramvaiele cu cai, şi metroul. Inainte, nici nu trebuia să ieşi din casă pentru cumpărături. Veneau oltenii cu zarzavaturi, negustorii ambulanţi. Venea pescarul cu peşte. Găzarul, strigand "Chiop-chiop!"... Şi prieteniile se legau altfel. Azi, dintre prietenii de demult, mai trăieşte doar Wanda Sachelarie. Ne ştim din facultate, de la cursul lui Şirato. N-am suferit niciodată de singurătate, deşi am fost singură aproape toată viaţa. Acum o am pe Mimi (o pisică neagră). Mai inainte mă imprietenisem cu nişte vrăbiuţe. Biata pisică, in naivitatea ei, a prins cinci vrăbii şi mi le-a adus mie, in semn de prietenie. Le-am salvat, au zburat, dar de atunci am renunţat la prietenia cu vrăbiile..."

"Nu mai pictez de 20 de ani, am probleme cu vederea. Să nu mai poţi vedea culoarea e mai grav decat a vedea lucrurile deformate faţă de realitate. Am văzut atata vreme viaţa in culori, incat mi-e greu să mă obişnuiesc. Imi lipseşte priveliştea spre Precupeţii Vechi, pe care am desenat-o de atatea ori in tinereţe!"
Nuni Dona
pictoriţă

In Jurnalul National din 28 aprilie 2007