Dictatura salatelor şi a bucheţelelor de broccoli

În Bucureştii anului 1934, de sub teascurile Tipografiei Universul, apărea o carte numită “Dictatura gastronomică”, ale cărei prime fraze curgeau astfel: “Mi se cere să fac o prefaţă pentru o nouă carte de bucătărie?!... Mi se cere mie!?... Mie, un stăruitor al alimentaţiei cu regim, un oprit de la cele mai excelente pregătiri culinare!?... Este ca şi cînd s-ar cere unui ateu să comenteze o evanghelie şi... unui ministru de finanţe să dea, astăzi, un buget echilibrat!” Gurmandul – şi gurmetul – Constantin Bacalbaşa (cunoscut mai mult pentru “Bucureştii de altădată”) trebuia să-şi “ţină la popreală” poftele culinare pentru a-şi proteja sănătatea, iar îmboldirea asta nouă dată peniţei domniei-sale avea să-i provoace “oarece nemulţumiri”.
Povestea, veche de trei sferturi de veac, a devenit actuală, cînd am început dialogul despre bucătărie şi tainele ei cu vedeta postului de televiziune Antena 2, Mihaela Tatu. “Nu sînt eu omul potrivit ca să vorbim despre mîncare! Viaţa mea este o continuă cură de slăbire! De şapte ani mănînc numai salate!” Ei, dar ce sînt şapte ani în viaţa unui om? Şi încă a unuia care, după propria-i mărturi­sire, se trage “dintr-un neam de oameni nurlii, cărora le-a plăcut să mănînce, să trăiască, să rîdă”. Sămînţă de gurmand-gurmet – ca şi Bacalbaşa cel citat –, Mihaela Tatu a acceptat să vorbim pe îndelete despre gusturi şi arome păstrate într-o memorie afectivă.
Stil de viaţă

“Eram într-un moment de început de sezon, cînd te pregăteşti – cu ore de sport, de masaj, cu reţineri de la mîncare… Eram într-un astfel de moment şi plec… în Spania. Am ajuns la Madrid şi mi-am zis: Nu mănînc decît salate! Bine, bine! S-o crezi tu! Am luat şi din aia, şi din aia, şi puţină îngheţată, şi cartofi, şi orez… Şi am băut Sangria, şi am fost la un club unde se dansa flamenco. Să nu mă întrebi cum a fost după ce m-am întors!”
Nu întreb. Dar înţeleg ce greu trebuie să-i fie să se reţină de la “degustarea bucatelor” unui om care declară: “Îmi plac la nebunie gusturile! Îmi place să le combin”. Ori tocmai combinaţiile sînt bombe calorice. “Dacă mănînci pîine – singură –, sau un cartof fiert, sau o friptură la grătar, e OK; dar cînd le combini… Buuum! De aceea a trebuit să îmi disciplinez programul zilei, iar în bucătărie să îmi ocup timpul cu… pregătirea salatelor. Fiica mea a achiziţionat un «aburitor», cu mai multe compartimente. Punem jos ciupercuţe, broccoli şi condimente deasupra, apoi conopidă. Pregătim legume la aburi, pe care eu le mănînc cu ustu­roi şi zeamă de lămîie, ori cu peşte fiert… S-au dus plachiile, cu tot felul de sosuri de roşii şi ceapă.
Mai uşor cu combinaţiile. Bucătăria mea poate să sufere, oalele să plîngă, tigăile să suspine: în frigiderul meu veţi găsi numai bro­ccoli, ardei, roşii, ceapă verde şi multă salată”.
Spre deosebire de Bacalbaşa, Mihaela Tatu nu-şi numeşte însă regimul “regim”, nici “dietă”, nici “cură”, ci “stil de viaţă”.
Altfel, despre salată
Cu totul alt stil de viaţă, însă, decît cel al copilăriei, cînd, revenind de la şcoală, intra în bucătăria plină de arome: “Mama era atentă cu toate detaliile artei culinare. Toate vecinele veneau şi gustau din mîncarea ei şi spuneau: «De ce nu-mi iese şi mie mîncarea aşa de bună?». Tata a fost un gurmand şi mama a trăit ca să gătească. Poate de accea s-au şi înţeles atît de bine.” A moştenit gurmanderia tatălui şi ta­lentul la bucătărit al mamei (deopotrivă cu reţetele şi secretele ei). Condiţia de vedetă TV cere însă multă disciplină. Salata se mănîncă numai cu salată!
Nici vorbă să mai facă astăzi ce­lebra ciorbă cu salată a mamei, cu “soldăţei de slănină”. Din sertăraşul bine garnisit al memoriei, reţeta e însă la îndemînă. Poate cineva mai puţin “oprit” de la combinaţii savuroase se simte tentat să o încerce: “Se taie din slănină (din cea cu straturi fine de carne prin ea) pătrăţele care se prăjesc uşor, pînă se fac puţin jumări. Se pune salata tăiată şi se amestecă în tigaie, să se aurească de la grăsime, şi abia apoi se toarnă peste zarzavatul care fierbe în oală”.(Noi am încercat reţeta în bucătăria redacţiei şi a fost într-adevăr savuroasă)
Ca şi invitaţii săi de la “Celebri sau nu”, Mihaela Tatu mai are încă secrete de spus. Şi nu este neapărat vorba despre secrete culinare.

Secretele mamei

Mihaela Tatu contrapune timpului (culinar) de azi, “verde crud”, amintirile unor ani mai bogaţi în savoare. Anii în care “erau sfinte ouăle ochiuri pe care le făcea mama în tigaie, în uleiul potrivit de bine încins, cît să se facă pojghiţă rumenită pe fund şi gălbenuşul să rămînă moale; cu mărar tocat deasupra, cu piper şi cu puţină boia sau paprika dulce”. Înşiruirea bucatelor care dospeau, fierbeau, se prăjeau ori se coceau în bucătăria din Braşov a familiei vine, firesc, odată cu… “secretele mamei”. “Făcea tocăniţa de cartofi într-un anume fel, cu cartofii fierţi separat. Zarzavatul de la ciorbă, mama nu-l punea direct în apa care fierbea, ci, tocat mărunt, îl perpelea întîi în ulei. Am învăţat de la ea cîteva secrete. Niciodată nu pui peste mîncare apă rece; completezi, dacă e nevoie – dar să nu fie nevoie! – cu apă fiartă. Niciodată nu amesteci în mîncare cu lingura de metal, ci numai cu cea de lemn. Mama avea cîte o lingură pentru supă, pentru ciorbă sau maioneză, ca să nu prindă miros una de la cealaltă. Fundul pe care tăia ceapa era unul, cel pentru tăiţei – altul. Dacă reîncălzeşti ciorba, atunci trebuie să o fierbi pe toată, altfel se strică. Şi nu mă lăsa să mănînc din oală, pentru că dacă ar cădea o firmitură în mîncare, aceasta se borşeşte.”

Salata Mihaelei

Uită-te în cămară şi în frigider şi vezi dacă ai următoarele ingrediente: bucheţele de broccoli şi de conopidă, o căpăţînă de salată, cîteva fire de ceapă verde, un ardei, o roşie, cîteva măsline, o lingură de ulei de măsline, praf de curry, busuioc uscat, limete şi alune. Pregăteşte întîi broccoli şi conopida, la aburi, condimentate cu praful de curry. Lasă-le să se răcească şi pune-le peste salata verde, tăiată. Adaugă ceapa, ardeiul şi roşia (tăiate după plac). Presară alune (sînt mai sănătoase decît crutoanele de pîine) şi uleiul de măsline.
Presară busuioc şi stoarce deasupra o limetă (lămîie verde, a cărei aromă e mai intensă decît cea de lămîie obişnuită).

In Jurnalul National, Jurnalul de Bucatarie din 21 mai 2008

Bădiţa Chagall şi cozonacii

Pictorul naiv Ion Măric a fost prezent pe simezele Palatului Parlamentului European, la Strasbourg, la expoziţia "Paştele Românilor”. Pentru sărbătorile de acasă, el pictează ouă cu frunze de ceapă şi coajă de cireş.
De patru decenii şi mai bine, în preajma Paştilor, casa pictorului naiv Ion Măric – zis şi "bădiţa Chagall” – "amiroase”-a cozonaci calzi. A cozonaci plămădiţi în covata de lemn moştenită de la strămoaşe, de Niculina, soaţa, iubirea şi muza de-o viaţă a artistului. Care, în paranteză fie spus, are cam tot de-atîtea decenii un "ucenic” de nădejde – chiar pe bădiţa Măric. "Făina, plămădeala şi-aromele sînt treaba dînsei. Eu îs cu frămîntatul cozonacului” – ne mărturiseşte pictorul, care, de-atîta vreme, are deja o "tehnică secretă”: "Se învîrte într-un singur sens, cel al acelor de ceasornic, pentru că pe urmă aluatul se rupe şi nu mai iese cozonacul înalt şi pufos”.
PRIORITăŢI. De Paşti, tot pictorului îi revin şi alte cîteva obligaţii. Vopsitul ouălor, de exemplu. Şi nici n-ar fi de mirare, căci doar el este meşterul în "văpseluri”. "Adun frunze şi flori de pe cîmp. Pe cele mai frumoase le culeg. Cu ele fac modele frumoase pe ouă, învelindu-le-n ciorap. De vopsit, vopsesc cu foi de ceapă roşie. Sau cu coajă de cireş, dacă vreau să iasă mai închise la culoare, ori cu floare de tei, de ies gălbui”. Şi tot bădiţa Ion Măric se ocupă cu pregătirea cărnii de miel, "care cu o zi înainte se pune cu ceapă şi se împănează cu slănină, să-i iasă mirosul”. Celelalte pregătiri ale mesei de Paşti îi revin Niculinei, ale cărei reţete le-am aflat şi noi.
DIMINEAŢA ÎNVIERII.După slujba de Înviere, în fiecare an, după obiceiul locului, familia Măric merge "la morminte”. "Ne ducem acolo cu toate neamurile, să ducem Lumina Învierii şi celor adormiţi”, ne spune pictorul, care ne desluşeşte că atunci se urmează un adevărat ritual: "Se cinsteşte un pahar de vin în memoria fiecăruia şi se discută despre cel mort, se spun vorbe bune şi frumoase”. de obicei, înainte de venirea Paştelui, "se fac mormintele, se îngrijesc”, se pun flori, pregătindu-se pentru noaptea Învierii. Ion Măric consideră că anul acesta Paştele va fi deosebit, căci drumul la morminte se va face "şi pentru mama soacră, care s-a stins acum patru luni. Pentru ea nu am fost ginere, ci i-am fost fiu, şi-acesta e primul an cînd facem Paştele fără ea”.
AMINTIRI. Chiar dacă de obicei sărbătorile le fac acasă - la Bacău sau la Luncani – au fost şi ani în care ouăle roşii nu s-au ciocnit la masa familiei. "Sunt doi ani de care îmi aduc aminte bine”, ne spune Niculina Măric. Unul este anul 1993, cînd a venit pe lume cea de a doua fiică a băiatului nostru. S-a născut chiar de Paşte, iar noi, toată familia, am stat în ziua aceea pe lîngă Maternitate, pentru ca nora şi nou venita pe lume să nu se simtă singure”. Un alt Paşte special a fost cel petrecut la Bruxelles, unde artistul a fost invitat să expună de către Asociaţia româno-belgiană. "Am avut nişte gazde extraordinare. Cei de la asociaţie au vrut să organizeze un Paşte tradiţional pentru românii care locuiesc în Belgia, pentru ca să se simtă ca acasă. Şi tot de aceea ne-au chemat şi pe noi, din ţară. A fost mîncare românească. Au fost muzică, dansuri româneşti. O sărbătoare adevărată”.

Aluaturi de Paşti
Pentru cozonaci, Niculina Măric pune, la un kilogram de făină, 4 gălbenuşuri. Mai adaugă 200 g zahăr, lapte bătut ("nu grămuit, ci cît cere făina”), şi smîntînă, lapte dulce, mirodenii, ulei şi unt. Iar de umplut, îi umple cu nucă ori cu rahat. "Făina o cern neapărat, să fie aerată. Plămădeala o fac cu lapte dulce, şi-un pic de făină. Ulei şi unt pun numai puţin la frămîntat, să nu iasă greu şi dens. Secretul meu e cel din bătrîni: trebuie frămîntat foarte mult”.Pasca o pregăteşte cu brînză de vaci, cu ouă, zahăr, mirodenii şi stafide. Şi-o foaie de aluat, pe fundul tăvii. Totuşi, pentru "pasca de dus la biserică”, pe lîngă blatul acela mai face o împletitură din aluat, de-o pune de jur împrejur, "şi-o cruce, tot din aluat împletit, semn al Răstignirii Mîntuitorului”.

Cozonac
INGREDIENTE: un kg de făină, 4 gălbenuşuri, 200 g zahăr, lapte bătut şi smîntînă (cît cere aluatul), 50 ml lapte dulce, puţin ulei, două linguri de unt, drojdie, mirodenii; pentru umplutură: nucă măcinată, zahăr, rahat; pentru uns: un ou sau apă cu zahăr. PREPARARE: Se face mai întîi o plămadă cu făină şi lapte fierbinte. Se lasă să se răcorească şi se amestecă apoi cu drojdia lichefiată cu puţin zahăr. Se presară făină şi se lasă să crească. Se amestecă apoi plămada cu făina – care a fost cernută de două ori, pentru a deveni mai aerată. Se adaugă gălbenuşurile, zahărul, laptele bătut, smîntîna şi mirodeniile (vanilie, de obicei). Secretul este frămîntatul foarte mult, pînă cînd aluatul începe să facă băşici. Se încorporează uleiul şi untul (topit) şi iar se frămîntă îndelung. Se lasă să crească, apoi se umplu cu nucă măcinată amestecată cu zahăr şi/sau cu rahat şi se rulează. Se mai lasă puţin să crească şi în tavă, după care se ung cozonacii cu ou bătut sau cu apă şi zahăr şi se dau la cuptor.

Pască cu brînză de vaci
INGREDIENTE: 500 g aluat de cozonac pregătit după reţeta de mai sus; pentru umplutură: un kg de brînză proaspătă de vaci, 6 ouă, stafide, 300 g zahăr şi mirodenii (vanilie şi coajă rasă de lămîie), sare; pentru uns: un ou bătut.
PREPARARE: Se întinde pe fundul unei tăvi de copt rotunde şi înalte o foaie de aluat. Se ridică aluatul şi pe pereţii tăvii. Se face o împletitură dinaluat care se aşază pe margine şi apoi se pune umplutura. (Pentru umplutură, se bat spumă albuşurile cu un praf de sare, iar gălbenuşurile se freacă bine cu zahărul. Se încorporează în albuşuri gălbenuşurile, apoi brînza şi se adaugă mirodeniile.) Se face o altă împletitură din aluat şi se aşază în cruce deasupra umpluturii de brînză. Se unge cu ou bătut şi se dă la cuptor.

Sărmăluţe
INGREDIENTE: un kg de carne de porc în amestec cu carne de vită; 3-4 cepe mari, puţin ulei, verdeaţă (mărar şi pătrunjel), 200 g orez, puţin griş (2-3 linguri), o crenguţă de mărar uscat, unul-două ouă, sare, piper, iar pentru învelit: foi de varză, frunze de viţă de vie, frunze de tei.
PREPARARE: Se taie ceapa mărunt şi se pune în foarte puţin ulei, completîndu-se cu puţină apă şi lăsînd să forfotească pe foc. Carnea se dă prin maşina de tocat, se adaugă ceapa (după ce s-a răcit), orezul, grişul, oul (ouăle), verdeaţa tocată mărunt. Se pune sare şi piper. Se amestecă totul foarte bine, după care se umplu frunzele şi se rulează sărmăluţele. (Dacă se foloseşte foaie de varză murată, se desărează puţin înainte. La fel se face şi cu frunza de viţă-de-vie sărată. Dacă se folosesc foi de varză crude, frunze de viţă-de-vie sau de tei proaspete, se opăresc înainte în apă cu oţet sau în borş.) Se aşază pe fundul unei oale de lut o crenguţă de mărar uscat, apoi se pune varză tocată. Se pun sarmalele în oală, se acoperă cu apă şi se dau la cuptor, la foc foarte mic, să fiarbă pe îndelete măcar 3-4 ore.

Drob de miel
INGREDIENTE: măruntaiele de la un miel, un prapur, 3-4 cepe, 2-3 ouă crude, 2-3 ouă fierte, sare, piper, o legătură mare de mărar, o lingură de ulei.
PREPARARE: Se fierb măruntaiele de miel şi se dau prin maşina de tocat. Se amestecă apoi cu ouă bătute şi cu 3-4 cepe (tocate şi înăbuşite în ulei cu puţină apă). Se adaugă mărar tocat mărunt, sare şi piper. Se amestecă toate. Se pune pe fundul tăvii prapurul de miel, se aşază în el amestecul de măruntaie, se aşază 2-3 ouă fierte şi taiate în jumătăţi, avînd grijă să fie bine acoperite cu compoziţia de mai sus. Se acoperă cu prapurul şi se dă la cuptor. Dacă nu ai prapur de miel, poţi folosi în loc o foaie din aluat fraged.

Miel la tavă
INGREDIENTE: pulpele de la un miel, ulei; pentru baiţ: apă, vin alb, piper, căţei de usturoi, boia de ardei dulce, sare, foi de dafin, cimbru, ceapă, bucăţele de slănină.
PREPARARE: Se pune mai întîi carnea (împănată cu bucăţele de slănină), în baiţul de mai sus şi se lasă două zile, ca să-i iasă mirosul specific şi să se frăgezească. După două zile, se scot, se ung cu ulei şi se pun în tavă, la copt, mai întîi la foc mic, apoi cînd sînt aproape gata, la foc mare, ca să se rumenească. Dacă e nevoie, din cînd în cînd se stropesc cu apă sau cu sosul din tavă.

In Jurnalul National din 25 aprilie 2008

Un armorial al iubirilor

E crainicul şi paznicul semnelor. Al semnelor Iubirii. Al semnelor Poeziei. Se numeşte Radu Cârneci şi fără el poezia de dragoste a lumii ar fi fost mai săracă.
În anii mei (mai) tineri, am făcut câteva interviuri cu poetul Radu Cârneci. Revenea mereu în Bacăul (meu şi) al domniei sale, locul unde-şi desfăşurase să fluture-n vânt stindardul celei dintâi maturităţi creatoare. Acolo, marcase spaţiul poetic cu “semne de cuvânt”. Semne care se vor aduna, mai apoi, într-o cuprinzătoare heraldică. Una mai puţin obişnuită: o “heraldică a iubirii”.
După mulţi ani, dialogurile noastre şi-au pierdut acea austeritate a relaţiei jurnalist-intervievat. Astăzi, orice întâlnire cu el înseamnă trăirea unei stări. Adeseori, întrebările nu mai sunt rostite, sunt gândite numai, în vreme ce răspunsurile vin de la sine, subliniate de inserturi lirice. Aşa s-a întâmplat şi de această dată, într-un timp fastuos, cel în care “poetul Iubirii”, “heraldul Iubirii” – născut, printr-o fabuloasă coincidenţă, în ziua de 14 februarie a anului 1928 – mi-a deschis din nou ferestrele spre marea poezie de dragoste, a sa şi a lumii. Şi zise Poetul...
Însemnele
“Poezia de iubire este poezia esenţială, cea «fără de care nu»... «Heraldica» aceasta... este o metaforă. Ea denumeşte starea de iubire, de îndrăgostire. Sunt două identităţi – de duh sau de trup – care, unindu-se, dau frumosul, fiinţa, viaţa, totul... Iubirea este – scriam cândva – «axul cerurilor toate». E armonie cerească. O uriaşă îmbrăţişare: forme ale universului, constelaţii, minuni pe care nu le putem cuprinde cu gândul. De fapt, în credinţa noastră, Dumnezeu însuşi, fiinţa supremă, fiinţa fără de fiinţă, se numeşte «iubire»”. Heraldica e o manifestare simbolică. Ea defineşte semnele şi stemele unui loc, ale unei familii, ale unei caste. “Există caste regale, vânătoreşti..., sunt multe, dar nici una atât de cuprinzătoare cum este casta iubirii de iubire. Iar eu, noi – cei mai mulţi dintre noi – facem parte din această castă, care e cea mai mare, a îndrăgostiţilor de pe întreg pământul”.
Aura de taină
“Pentru mine, descoperirea acestui text extraordinar, care este «Cântarea cântărilor», a fost covârşitoare. Atribuit regelui Solomon, este de fapt o serie de epitalamuri, de cântece de nuntă străvechi, pe care probabil Solomon le-a strâns, acum mai bine de 5000 de ani. Milenii întregi, acest text a creat mari împliniri lirice. «Dorador» (volum devenit ulterior «Scrisorile către Dorador») este un termen-fiinţă inventat de mine. Cartea conţine sonete în vers alb, poeme care sunt, în fapt, esenţe de stări sufleteşti. Cele două volume sunt vârfuri ale creaţieni mele lirice. Mai înainte de ele, a fost «Umbra femeii», continuând cu «Grădina în formă de vis», cu «Banchetul»..., acestea, ca şi alte cărţi, tratează tema iubirii, cu multiplele ei faţete, cu aura ei de taină”.
Cuplul
Îl întreb ce primează în viaţa lui: cuplul bărbat-femeie ori cuplul poet-muză. “Pentru determinarea stării de poezie, bineînţeles, primordial este cuplul poet-muză. Poetul este o existenţă reală, în vreme ce muza este existenţă de gând. Irealitate. Lucrul acesta e mai important decât perechea propriu-zisă, care de la gând trece la faptă, la realitate, la cotidian. O poezie a lui Rilke vorbeşte despre «iubirea neînfăptuită niciodată». Poetul spaniol Juan de la Cruz, inspirat din «Cântarea cântărilor», scria într-un poem: «Trăiesc/ spre a nu muri vreodată/ prin iubire». Era un mistic, iar dorinţa lui nemăsurată era de a-l vedea pe Dumnezeu. Şi tot din «Cântarea cântărilor» vine Senghor, când dedică o elegie Reginei din Saaba, care merge în vizită la Solomon, cu un uriaş cortegiu, cu averi, cu muzici, cu soldaţi. Şi acolo se întâmplă o întrecere de spirit între cei doi, iar urmare a acestei iubiri a fost lungul şir de regi ai Etiopiei. Dar sunt cupluri extraodinare, în literatură: Goethe cu Margareta – el, la 80 de ani, ea la 18..., o iubire imposibilă, şi totuşi... –; aici se înscriu şi Eminescu cu Veronica, şi Petrarca cu Laura. Cupluri celebre, concrete, care au determinat mari înfăptuiri artistice. Dar erau iubiri cu o componentă de tragism. Este ca la un spectacol de teatru: drama ne face să gândim profund, comedia ne provoacă emoţii care trec repede”.
Traducerile
“Conceptul meu este acesta: cultura unui popor se compune din două părţi: creaţia autentică, originală, pe de o parte, şi punerea în spiritul unui neam a împlinirilor altor popoare. Astfel, avem un tezaur rotund, întreg. Marile descoperiri ale lumii sunt făcute de un om sau de un grup, dar ele aparţin, de fapt, tuturor. De ce n-am face astfel încât un poem mare, cum e «Luceafărul», să aparţină întregii umanităţi? Acestea sunt armele spirituale ale unui neam, cele care demonstrează harul lui şi poziţia faţă de celelalte neamuri”.
A tradus în limba română poeţi uriaşi, cum ar fi Baudelaire, dar şi nume puţin cunoscute în România sau chiar în Europa, precum Delmira Agustini. “Am avut norocul ca Valeriu Pop, ambasador la Madrid, să îmi semnaleze această autoare sud-americană, care aparţine spaţiului spaniol. Am făcut transpunerea lirică a textelor. Are o poezie de dragoste sublimă şi sublimată. De altfel, a şi murit, foarte tânără, victimă a unei crime pasionale. Dar am tradus şi «Omul de nisip», un roman de dragoste excepţional, al prietenului meu, scriitorul Jean Joubert, care locuieşte la Marsilia. Întâmplător, suntem născuţi în acelaşi an şi în aceeaşi lună, sub aceleaşi semne zodiacale. Personal, cred că relaţia traducătorului cu scriitorul pe care îl traduce este necesară, dar nu determinantă. A fost important să-l cunosc pe Joubert, dar Shakespeare? el nu ne mai este la îndemână... Poţi doar să te pătrunzi de harul lui”.
Dragostea mistică
“Voiculescu are acel discurs lirico-filosofic despre iubire. Îl depăşeşte pe marele Shakespeare. În timp ce acesta comunică cu iubita – dar mai ales cu iubitul – Voiculescu comunică cu divinitatea. Este altceva. Iubirea lui este pe verticală. Eu am scris douăzeci de rondeluri, între care unul este despre întâlnirea, în «vârf», dintre Shakespeare şi Vasile Voiculescu, unde Shakespeare arată o mică invidie faţă de Voiculescu, pentru această capacitate a lui de a comunica cu Divinitatea. Noi avem câţiva poeţi importanţi care au această iubire lirico-mistică. Unul dintre ei este Pillat. Apoi, Blaga... Până şi Barbu, care ne pare uscat, şi în el respiră o taină, un Dumnezeu...”
Evoluţii şi dezagregări
“În timp ce poezia de dragoste populară este cântare şi vis, poezia cultă esenţializează stări. De la Eminescu, la Voiculescu, evoluţia gândirii poetice româneşti este foarte interesantă. Eminescu este cel dintâi care dă un ton major. Până la el, nici măcar Alecsandri nu făcuse asta. Până la Voiculescu, această gândire se esenţializează. Au trecut generaţii... Întrebi ce se întâmplă astăzi cu poezia de dragoste? Îmi pare rău că trebuie să spun asta, dar chiar este luată în derâdere ideea de muză. Ideea de muză abstractă. Muza, atât cât mai este muză în momentul de faţă, a devenit concretă: este o femeie sau un bărbat căruia i se adresează preopinentul, creatorul de frumos. Totul intră într-un cotidian care nu-i mai dă posibilitatea muzei să emane frumuseţe, gingăşie, puritate, duioşie, să mai aibă aspiraţie către esenţe. Am văzut chiar poezii scrise de către femei care sunt de o urâţenie îngrozitoare, cu adresări nefericite; nu dau nume... Trăim un moment de dezagregare, a societăţii culturale, o dată cu întreaga societate. O lume în care totul merge spre necesitatea omului de a trăi mai bine. Lupta omului, lupta corporaţiilor, lupta partidelor... eu nu cred că România va ieşi din acest marasm mai devreme de o jumătate de veac”.
Ce curs va urma poezia? “Ea rămâne deasupra mizeriei, însă n-o caută prea mulţi, să-i afle puterea, îndrituirea filosofică. Eu am credinţa că oamenii trebuie să se cultive mereu. Dar câţi mai reuşesc să îşi facă o bibliotecă personală, într-un timp materialist? Dar nu avem nici un sediu pentru o Bibliotecă Naţională!... De 30 de ani se tot construieşte. Şi-o catedrală a neamului. Şi-un muzeu naţional. Şi-o casă a radioului... Ţara aceasta e condusă de nepricepuţi. De nepatrioţi. Nu ştiu dacă aş fi fost un bun conducător de stat, dar în ce priveşte poezia... m-am lăsat condus de ea şi am condus ceva, am trasat o linie în poezie”.

Emmi, unicul coup-de-foudre
“Primele mele cărţi au fost inspirate de Emmi. De frumuseţea ei frustă, precum pădurea. Era frumoasă, puternică, fragedă. M-am îndrăgostit, dar o singură dată mi s-a întâmplat să trăiesc un coupe-de-foudre pentru cineva. Eram student la Bucureşti, în 1948-49. S-au amânat cursurile şi ne-au trimis pe toţi acasă. Eu am prins în ultima clipă trenul; în ultimul vagon am întâlnit-o pe ea, era elevă, venise trimisă de liceul ei din Suceava să cumpere cărţi. Am intrat în vorbă. Cineva a strigat-o pe nume, Emilia, iar eu i-am scris pe geamul brumat numele: Emmi. La Râmnicu Sărat, am coborât din tren în ultima clipă, după ce-mi dăduse adresa. Ea s-a dus mai departe, în trenul cu numele ei scris pe geam”.


Cea mai frumoasă

Ea era Ceamaifrumoasă
eu am fost Celmainebun
şi astăzi iată cum apun:
suflet sânge spaimă joasă –
ea era Ceamaifrumoasă!

Eu am fost Celmainebun:
în genunchi rugam o piatră
inima-mi murea curată
şi-astăzi iată cum apun –
eu am fost Celmainebun!

Astăzi iată cum apun –
cine-o să-mi mai plângă oare
ochii verzi de cer odoare
peste mine lin răsun’ –
astăzi iată cum apun!...

Suflet sânge spaimă joasă
m-au purtat prin cer prin iad
şi-acum clipele mă scad:
suflet sânge spaimă joasă –
ea era Ceamaifrumoasă!...

“A reinterpreta cele mai vechi şi mai fascinante coduri ale eroticii înseamnă atât o confruntare a propriei creaţii cu un model ilustru, deci o integrare în memoria culturii, cât şi voinţa de a-l depăşi, restituindu-l contemporaneităţii, stilizat, sub forma lui posibil ideală, exemplară”.
Petru Poantă (despre “Cântarea Cântărilor”)

“Prelucrând «Cântarea Cântărilor», Radu Cârneci a scris, de fapt, un veritabil poem de dragoste, în care nu e greu să-l recunoaştem pe el, ca poet original, de proaspete elanuri lirice, pe care le înveşmântă într-un supravegheat vers clasic, ce-şi trage seva şi culoarea dintr-o limbă populară, aducând cu ea din parfumul vechilor scripturi. (...) Poetul român, într-un subtext «polemic», a vrut să-i mântuiască pe Adam şi Eva de «păcatul originar», apoteozându-i. Izgoniţi cândva, ei se întorc în Paradis triumfali, prin marea sărbătoare nupţială, încununare de puritate şi poezie”.
Al. Săndulescu, O nouă parafrază la Cântarea Cântărilor

“Deşi activitatea sa nu se limitează la poezie, Radu Cârneci este, în primul rând, poet: un poet important, cu o retorică inconfundabilă. (...) Neîndoielnic, în lirica erotică e un maestru, un nume de referinţă. Ce îl face distinct? Întâi faptul că şi-a construit o «religie a iubirii», pe cate a modelat-o cu fiecare nou volum şi i-a multiplicat semnificaţiile. Ideea sa e că «iubirea-i axul lumii», o forţă «atotstăpânitoare», pe cât de evidentă, pe atât de tainică. Temperament panic, viguros, impulsiv, el a evoluat de la amorul senzual la cel ideal, platonic, la «iubirea de iubire0187. A schimbat ipostaza de «centaur» frenetic cu una de sacerdot şi de adorator dezinteresat. Drumul său estetic e drumul spre cea mai rafinată caligrafie. Un virtuoz deplin, stingând faza «operelor rotunde», definitive”.
Constantin Călin, Marginalii la ediţia definitivă


Bio-bibliografie selectivă

- S-a născut la 14 februarie 1928, în satul Valea lui Lal, comuna Pardoşi, judeţul Râmnicu Sărat (azi, în judeţul Buzău)
- Licenţiat al Facultăţii de Silvicultură din Braşov (1954)
- În 1964 fondează revista Ateneu, serie nouă, unde este redactor şef până în 1972.
- Secretar al Uniunii Scriitorilor din România (1972-1976)
- Din 1991, director al Editurii Orion.
Opera:
- Debut în revista Luceafărul (1950)
- Debut editorial cu volumul “Noi şi Soarele” (Editura pentru Literatură, 1963)
- Volume publicate:
“Orgă şi iarbă” (poeme din şi despre natură) – EPL, 1966
“Umbra femeii” (sonete de încântare şi admiraţie) – Editura Tineretului, 1968
“Centaur îndrăgostit” (poeme din timpi străvechi) – EPL, 1969
“Grădina în formă de vis” (noi sonete de iubire) – Editura Cartea Românească, 1970
“Cântând dintr-un arbore” (poeme de inspiraţie istorică) – Editura Junimea, 1971
“Oracol deschis” (poezii inspirate din durerile secolului) – Editura Eminescu, 1971
“Cântarea Cântărilor” (parafrază modernă la celebrul text din Vechiul Testament) – Editura Cartea Românească, 1973; ediţia a II-a, Editurile Orion şi Intercontempress, 1994
“Banchetul” (iubirea ca şansă a supravieţuirii) – Editura Dacia, 1973
“Horă de vulturi” (culegere de poeme istorice) – Editura Militară, 1974
“Heraldica Iubirii” (volum selectiv din cărţile tipărite anterior) – Editura Eminescu, 1975
“Nobila stirpe” (poezie de neam şi tradiţie) – Editura Cartea Românească, 1976
“Temerile lui Orfeu” (triste poeme de secol) – Editura Cartea Românească, 1978
“Un spaţiu de dor” – Editura Albatros, 1980
“Ca muntele-n amiază” (poeme patriotice) – Editura Militară, 1981
“Timpul judecător” (poeme esenţial existenţiale) – Editura Eminescu, 1982
“Sonete” (de iubire şi moarte) – Editura Cartea Românească, 1983
“Hora anotimpurilor” (poezii pentru toţi copiii) – Editura Ion Creangă (1984)
“Pasărea de cenuşă” (iubirea reînviind, ca pasărea Phoenix) – Editura Cartea Românească, 1986
“Clipa eternă” (o antologie sever construită, în care iubirea înalţă statui fără de moarte) – Editura Eminescu, 1988
“Dorador” (carte de sonete în vers alb, titlu simbolic inventat de autor, esenţializând ideea iubirii şi a exprimării acestuia în limba română) – Editura Orion, 1997, text bilingv român-francez; reeditat în 2006 sub titlul “Scrisorile către Dorador”
“Pasărea-fântână” (antologie) – Editura Biodova, 2001
“Scrieri” (vol. I – “Arborele memoriei”; vol. II – “Heraldica Iubirii”; vol. III – “Clipa eternă”) – Editura Orion, 2004
- A tradus Charles Baudelaire (Franţa), Leopold Sedar Senghor (Senegal), Srecko Kosovel (Slovenia), Kahlil Gibran (Liban), Jean Joubert (Franţa), Jacques Chessex (Elveţia), Mousse Boulanger (Elveţia), Delmira Agustini (Uruguay).

In Jurnalul National din 24 februarie 2008

Nuni Dona sau viaţa ca o frescă

DESTIN - Cu nepoata lui B.Şt. Delavrancea despre viaţă, artă, prieteni şi familie

La Galeria Galateca abia ce s-a inchis expoziţia "Viaţa ca o frescă" a pictoriţei nonagenare Nuni Dona. A treia "personală", in 90 de ani, a nepoateilui Delavrancea! Doamna Nuni Dona mă uimeşte de la primul cuvant: "Imi amintesc chiar şi botezul meu!". După care continuă: "Am fost botezată la o varstă mare. M-am născut in timpul primului mare război şi atunci, in Moldova, refugiaţii nu se mai gandeau şi să facă botezuri. M-au botezat după ce ne-am intors in Bucureşti. Aveam doi ani şi jumătate. Stăteam pe Calea Griviţei şi aproape de casa noastră era Biserica Manea-Brutaru. Eu mă jucam in grădina bisericii, eram prietenă cu popa. Cand am văzut că mă ia şi mă bagă in apă, am fost aşa de indignată... O trădare mai mare nici că se putea!".
Următorul popas al amintirilor este... Şcoala Centrală. "Nu mi-am cunoscut bunicii. Doar pe mama mamei, doamna Delavrancea. Bunicul a murit cand eu aveam 1 an. Iar cand aveam 7 ani, a murit şi tata, doctorul Dona. Atunci ne-am mutat la bunica mea, care era directoare la Şcoala Centrală. Era foarte blandă. Imi spunea "puişorule", iar cand imi zicea "fetiţo" sau pe numele mic eram cat se poate de umilită şi de necăjită, pentru că insemna că era supărată pe mine. Şcoala Centrală era severă. Aveam uniforme apăsătoare: două şorţuri unul peste altul, in păr purtam fileuri, iar pe stradă purtam pelerine. Eram ca nişte călugăriţe..."
STUDENŢIA. In apartamentul de la ultimul etaj al unui bloc vechi din Brezoianu, scriitorul Barbu Ştefănescu Delavrancea işi priveşte nepoata, din fotografia uzată, cu ramă ovală. O intreb dacă s-a temut vreodată să dea piept cu memoria marelui inaintaş. "N-a fost o povară chiar aşa de greu de purtat. Eu am avut alt drum. El a scris mătuşă-mea, Cella, a cantat la pian... Eu am pictat. Aşa cum a făcut şi mama mea. Mi se părea natural să o văd pictand... Se ducea prin cartierele Bucureştiului, cu cutia de pictură. Şi nimeni nu se mira să o vadă pictand, la colţul străzii. După ce am terminat liceul, m-am dus şi eu la Belle-Arte. Acolo l-am avut profesor pe Francisc Şirato. Un om admirabil! Am invăţat aşa de multe de la el, că mi-e greu să spun in cateva cuvinte. Lecţiile decurgeau familiar, dar serios. Lucram mult şi după cursuri. Mergeam la peisaj, dar pictam mult de la fereastră. Aşa o vedeam făcand şi pe mama. Locuiam atunci la o intretăiere de străzi şi aveam o perspectivă largă. In colţ era Biserica Precupeţii Vechi..."
BALCICUL. Ochii "privesc" un peisaj de demult. O smulge din reverie incă o intrebare. "Succes? Nu cred că am avut vreodată. Dar eram apreciată." Ştiu că in expoziţia de la Galeria Galateca se aflau şi două acuarele reprezentand Balcicul, Mecca artiştilor in anii '30. "La Balcic era o lumină specială. Erau dealurile acelea cretoase şi lumina se răsfrangea in ele. Erau acoperişurile cu olane roşii. Am fost de două ori la Balcic, inainte să ni-l ia. Era lume puţină. Tătarii erau amabili, iar cafenelele primitoare. După aceea, am mai fost in Grecia, in Germania, la Moscova sau in Israel. Nicăieri nu am intalnit blandeţea acelei lumini... Prima dată m-am dus singură. Aveam vreo 20 de ani. Aveam cunoştinţe acolo - pictoriţa Lucia Demetriade Bălăcescu, Rodica Maniu, Mutzner, Dărăscu, dna Stork şi sora ei, dna Szatmary... A doua oară a fost şi mătuşa mea, Cella. Era prietenă cu Regina Maria şi o dată am fost şi eu invitată la pranz. Regina era in varstă şi suferindă, la puţin timp s-a şi prăpădit. Sunt de atunci 70 de ani, eram studentă in anul II... Nici nu mi-a trecut prin minte să-i ofer reginei o pictură de-a mea. Ar fi insemnat să cred despre mine prea mult!"
PORTRETE. O galerie de portrete in acuarele, asa cum au fost pregatite pentru expozitia de la Galateca de dr. Florin Colonas. In centru, sus, bunica Maria Delavrancea
FRESCA. "Am lucrat portrete, multe peisaje, naturi moarte... Insă după intalnirea cu Ghiţă Popescu m-am apropiat de frescă. De la el am invăţat. E o meserie diferită. Trebuie să pictezi intr-un timp foarte scurt, pe tencuială, care să fie puţin umedă, dar nu udă. Dacă se usucă, nu mai prinde culoarea, dacă e prea udă, culoarea se amestecă cu varul şi se decolorează... Am făcut şi pictură bisericească. Patriarhia l-a trimis pe Ghiţă Popescu la Ierusalim, să picteze capela ortodoxă. Acolo fusese un război şi rămăsee nepictată. După ce am terminat-o noi de pictat, a izbucnit din nou războiul, cel de 7 zile." N-a mai revăzut fresca de la Ierusalim, dar cea de la Primăria Municipiului Bucureşti e deja... vedetă la tv. Apare in fundal ori de cate ori se fac filmări acolo. "Nu doar că am pictat-o, tot cu Ghiţă Popescu, dar am şi restaurat-o, după cutremurul din 1977."
PRIETENI. Cum a evoluat Bucureştiul in 90 de ani? "Enorm! imi plăcea mai mult Bucureştiul dinainte de război. Era mai... patriarhal. Eu am prins şi tramvaiele cu cai, şi metroul. Inainte, nici nu trebuia să ieşi din casă pentru cumpărături. Veneau oltenii cu zarzavaturi, negustorii ambulanţi. Venea pescarul cu peşte. Găzarul, strigand "Chiop-chiop!"... Şi prieteniile se legau altfel. Azi, dintre prietenii de demult, mai trăieşte doar Wanda Sachelarie. Ne ştim din facultate, de la cursul lui Şirato. N-am suferit niciodată de singurătate, deşi am fost singură aproape toată viaţa. Acum o am pe Mimi (o pisică neagră). Mai inainte mă imprietenisem cu nişte vrăbiuţe. Biata pisică, in naivitatea ei, a prins cinci vrăbii şi mi le-a adus mie, in semn de prietenie. Le-am salvat, au zburat, dar de atunci am renunţat la prietenia cu vrăbiile..."

"Nu mai pictez de 20 de ani, am probleme cu vederea. Să nu mai poţi vedea culoarea e mai grav decat a vedea lucrurile deformate faţă de realitate. Am văzut atata vreme viaţa in culori, incat mi-e greu să mă obişnuiesc. Imi lipseşte priveliştea spre Precupeţii Vechi, pe care am desenat-o de atatea ori in tinereţe!"
Nuni Dona
pictoriţă

In Jurnalul National din 28 aprilie 2007

Ucenic la Dumnezeu

Fusesem avertizaţi: Aveţi grijă cănd intraţi să nu vă fure minţile "ielele lui Guguianu"! Zeci de torsuri feminine, in marmură şi bronz, himere armonizănd universurile!
Sculpturile lui Marcel Guguianu au năvălit spre noi, invăluindu-ne in dansuri şi şoapte... Din Bucureştiul torid nimerisem intr-o legendă. Legenda continuă, numită arta lui Marcel Guguianu.
NIMFELE. "Este primul an cănd, de ziua mea de naştere, nu sunt pe munte..." - ne spune sculptorul, imediat ce-i mulţumim pentru şansa unui dialog chiar in pragul zilei in care avea să implinească 85 de ani. "Eu, in fiecare an eram pe Ceahlău, după nimfe. Mă jucam cu nimfele nemţene de-a v-aţi ascunselea. Anul acesta sunt cam bolnav, voi merge numai la Bărlad". Printr-o coincidenţă sublimă, sculptorul s-a născut la 521 de ani după prima atestare documentară a oraşului său natal. "Sunt bărlădean, din părinţi moldoveni, dar strămoşii mei erau vălceni. Moldova a fost năpădită de ciobanii din Vălcea, coborăţi dintr-o comună care se cheamă Guguianca, la poalele Vărfului Gugui. Bunicii mei au venit, s-au căsătorit şi au făcut copchii cu moldovencele. Au venit cu cai vestiţi vălcenii. Şi acum m-au tras către ei... Acum, nimfele nu mai sunt nemţene, au devenit vălcene."
CREAŢIA. Un zămbet, o amintire adie prin aer. O lumină se aşază pe umărul unei nimfe de bronz... "Ei, chestia asta cu creaţia mă pune in incurcătură intotdeauna. Sunt in dificultate de căte ori sunt pus să răspund la intrebarea: «cum creez?». Creaţia este ceva care... curge. De la o muzică bună, de la o vorbă bună. De la o imbrăţişare. Mă intorceam de pe munte, unde visam să intălnesc Cosănzene... Poate chiar le şi intălneam, intr-o altă dimensiune... Şi le sculptam aşa cum mi se arătaseră." Face o pauză lungă. "Adesea sunt intrebat care e lucrarea care imi place cel mai mult. Incă n-am inceput-o. Sunt ucenic. Incă. Şi aşa o să rămăn. Ucenic. Ucenic la Dumnezeu, la Natură..."
"L-AM VĂZUT PE BRĂNCUŞI". Ciocărlia. Femeia-pasăre. Este cea mai cunoscută sculptură semnată "Marcel Guguianu". Simbolul Băncii Mondiale. "Am fost invitat la o retrospectivă pe care am făcut-o la sediul băncii, la Washington. Le-a plăcut foarte mult şi au hotărăt să mă facă atunci consilier in Divizia de Cultură a Băncii Mondiale. Ciocărlia mea a devenit emblema lor". Mulţi au asemuit lucrarea cu "Pasărea măiastră" a lui Brăncuşi. "Intr-un fel, geniul lui m-a atins...", spune. "Eram copil. La şcoală se făceau concursuri de desen. Tinerimea Romănă aduna premianţii şi le oferea o călătorie. Am ajuns in Oltenia şi am fost primiţi de mama Ecaterinei Teodoroiu. De departe imi amintesc că l-am văzut pe Brăncuşi. Nu ştiam cine era. Ne-a spus profesorul Ion Răşcanu, care ne-a insoţit: «Ştiţi voi pe cine aţi văzut?». Mulţi ani după aceea am ajuns şi eu să măngăi lemnul..."
PRIETENI, MENTORI. "Aştia sunt prietenii mei!" - ne spune dinaintea panoului cu fotografii. "Nichita Stănescu, cănd a intrat prima dată aici, a deschis uşa atelierului şi a spus deodată: «Sunt gelos pe această poezie!». Eugen Barbu a scris un articol: «Un sculptor poet». Mai sunt aici Marin Preda, Sorescu, actorul Florin Vasiliu, Vasilica Tastaman, Ion Irimescu, prietenul şi maestrul meu. Apoi, sculptorul Apostu. Cum era Apostu? Un foarte bun romăn. Era un breslaş serios. De caracter. Ca şi dalta pe care o mănuia. Era hotărăt... De Apostu m-a legat o prietenie trainică, o prietenie cavalerească. Eu zic aşa: ceea ce ii uneşte pe oameni este adesea breasla. Dar... Ion Irimescu mi-a fost mentor. El, Gh. M. Cantacuzino, Baba. Am fost «mănzul». Un băieţandru pe lăngă dumnealor. Este foarte peste mănă să spui la intămplare vorbe despre astfel de oameni. Imi pare foarte rău că astăzi doar cu oameni ca Răzvan Teodorescu se mai poate vorbi despre asemenea personalităţi."
"Ielele" incep să se zbată. Să fi intărziat noi prea mult? Maestrul Guguianu oftează. "Azi sunt mai aproape de sfărşit decăt de inceput. De viaţă, nu de lucru. Dar incă mai pot sta de vorbă cu formele..."

"A cucerit tainele marmurei şi pe cele ale bronzului şi a devenit un clasic. A fost şi este, la cei 85 de ani ai tinereţii sale, un desăvărşit ambasador al culturii noastre peste mări şi ţări"
Răzvan Teodorescu academician

In Jurnalul National din 30 iunie 2007

O pânză uriaşă cu "Naşterea Domnului"

Un record inchinat Sfintelor Sărbători ale Crăciunului: o pănză de treizeci şi trei de metri pătraţi, la care cel mai important pictor naiv al Romăniei şi al Europei de azi a pictat timp de şase ani.
Bădiţa Chagall de la Bacău - adică pictorul naiv Ion Măric - a demonstrat in aceste zile că işi merită cu prisosinţă porecla/renumele. La Galeriile Ad-Hoc (ale Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional a judeţului Bacău), artistul a expus o pănză uriaşă, ce aminteşte de cele şapte panouri scenografice pe care Marc Chagall le-a realizat in 1920 pentru Teatrul Evreiesc din Moscova. Similitudinea se referă la dimensiunile pănzelor. Panourile lui Chagall au, in general, 2-3 metri inălţime şi 6-7 metri lungime, in vreme ce lucrarea lui Ion Măric are 3,30 metri inălţime şi 10 metri lungime.
"Naşterea Domnului". Şi, chiar dacă adeseori intălnim la Măric un "onirism satiric" (care i-a făcut pe criticii de artă să-l asocieze cu maestrul artei secolului al XX-lea), de data aceasta tematica lucrării este din alt registru. Intitulată "Naşterea Domnului", uriaşa pănză ilustrează in detaliu principalele momente şi personaje care ţin de acest eveniment biblic. Sfănta Familie, inconjurăndu-l pe Pruncul Iisus, cei trei păstori, cei trei crai... Nu lipsesc nici animalele care au incălzit cu răsuflarea lor staulul in care s-a născut Măntuitorul. Nici steaua călăuzitoare. Nici cetele de heruvimi.
Expusă cu căteva zile inainte de Sărbătoarea Naşterii Domnului, pănza lui Ion Măric, realizată in stilul său inconfundabil, are o poveste specială: "Am inceput să o lucrez in preajma Crăciunului anului 2001", ne-a mărturisit pictorul. "Am lucrat şase ani, căte unul pentru fiecare zi din cele şase in care Dumnezeu a creat Lumea." Recunosc in aceste cuvinte o "vorbă" de la un interviu realizat cu artistul in toamna aceasta: "Mă aşez in a şaptea zi să mă odihnesc, căci ştiu că lucrul făcut in urmă e bine făcut".

Discipolul
Ion Măric, la ora actuală cel mai important reprezentant al picturii naive din Romănia, s-a născut la 12 octombrie 1945 in satul Luncani, judeţul Bacău. A absolvit Şcoala Populară de Arte, urmănd trei ani la secţia pictură şi trei ani la secţia grafică sub indrumarea lui Ilie Boca. A urmat şi Liceul de Arte Plastice din Bacău, unde l-a avut profesor pe regretatul Gheorghe Velea. A imprumutat de la maeştrii săi, inainte de toate, seriozitatea cu care se apleacă asupra lucrului. Ilie Boca, unul dintre mentorii săi, il caracterizează astfel: "Măric este spontan, direct, cu o smare putere de sinteză şi exprimare, evitănd măngăierile etnografice. Acumulările au făcut să-şi clădească propriul stil, care este recunoscut prin premii şi achiziţii la colecţii şi muzee".

In Jurnalul National din 22 decembrie 2007