O carte despre identitatea gastronomică a României interbelice

Dictatura gastronomică. 1501 feluri de mâncare, de Constantin Bacalbaşa
Dacă plecaţi în căutarea unor elemente de identitate biografică a Bucureştiului interbelic, cel mai savuros dintre ghidurile de iniţiere culinară este Dictatura gastronomică, instaurată de memorialistul şi gazetarul Constantin Bacalbaşa (1856-1935).
Vă invităm să reînviem un oraş gastronomic „pe cale de dispariţie". Avem şansa să redescoperim împreună uzanţele, relaţiile din lăuntrul familiei regale, din lumea aristocraţiei româneşti, dar şi viaţa aventuroasă a saloanelor Bucureştiului monden.
Vor fi alături de noi: Simona Lazăr (jurnalistul şi gastronomul care a îngrijit, prefaţat şi îmbogăţit cu sute de note şi anecdote Dictatura gastronomică. 1501 feluri de mâncare), Ştefania Ciubotaru (doctor în ştiinţe istorice, autor al unui studiu amplu cu privire la viaţa cotidiană a Casei Regale) şi scriitorul Stelian Tănase (creatorul Bucureştiului „strict secret").
Întâlnirea va avea loc joi, 10 decembrie 2009, la ora 18.00, în cadrul Librăriei Cărtureşti din incinta Muzeului Ţăranului Român, şoseaua Kiseleff, nr. 3, Sector 1, Bucureşti.
Editura Cartex a intrat pe piaţa de carte în anul 2000, într-un spaţiu editorial foarte dens. A început prin a edita literatură română canonică, dar foarte curând interesul publicului a determinat extinderea spre zona traducerilor. Astăzi, cititorii se pot întâlni cu o serie de autori fundamentali şi cu cărţi esenţiale din spaţiul beletristicii româneşti şi universale apărute în Editura Cartex.
Titlurile Editurii Cartex sunt organizate în câteva serii de autor (Mircea Eliade, Marin Preda, Liviu Rebreanu, Panait Istrati etc.), subsumate unei colecţii de literatură română clasică şi contemporană, o colecţie de literatură universală, cărţi pentru copii, dicţionare de limbi străine şi o foarte de succes colecţie de cărţi practice.

Oglinda timpului

Printre obiecte vechi, de-o seama cu veacurile trecute, isi fac loc tinerii artistii plastici de azi.
In anii de inceput ai acestui mileniu, pasind grabit pe Lipscani, desluseai, dincolo de portile desferecate ale Hanului cu Tei, acorduri de muzica clasica. Sunetele tremurau subtire in vazduh si, cand si cand, se transformau in rasete, in voci soptite, in declamari - franturi din piese de teatru, croite anume pentru un spatiu neconventional. Un spatiu in care antichitatile - piese rare, de colectie, printre care rasareau panzele cate unui pictor "foarte contemporan", epatand trecutul cu forme moderne de exprimare - slujeau artei, asa cum odinioara slujisera vietii.
FLORILE DE MAR. Sa fi fost trei veri de cand proiectul acesta a cazut in dizgratie. Ori in uitare. Sau poate doar se consuma un timp de asteptare... Cu sase saptamani in urma, primeam invitatia de a fi de fata la inaugurarea unei noi galerii de arta plastica. In "Camera Mica" expunea pictorul Mihail Gavril. Patru pereti albi, pe care infloreau, inocenti, merii din Antilesti. Explodau mugurii de maces, iar "Florilor de Murcia" vantul le fura culorile si le scufunda in valuri - in Golful de Argint al Balcicului ori in Sena din mijlocul Parisului. Cel dintai vernisaj aducea cu el tandretea iubirilor abia incepute.
TACEREA SI SUNETUL. Spatiul expozitional este de fapt o "camera mica", in demisolul casei din Pangratti care adaposteste un magazin de antichitati: Galeria Ana. Iar exercitiul de frumusete la care am fost martori are o intima legatura cu evenimentele care aveau loc, candva, la Hanul cu Tei. Proiectul mai vechi al sotilor Ana si Mihai Voicu a renascut aici. Printre antichitati expun din nou pictori "foarte contemporani". Curand, trecand prin Pangratti, dinspre Televiziune, vom auzi iar acordurile "concertelor de pranz". Un pian, o vioara, o nota plutind in vazduh… Pana atunci, in "Camera Mica", pe simeze e stapana tacerea. O altfel de tacere, desfasurata cromatic in panzele semnate de pictorul Constantin Daradici.

In Jurnalul National din 10 iunie 2006

Stop-cadru cu Emil Loteanu

Ar fi putut fi cel mai mare regizor din Romania. Dar vremurile n-au fost de partea lui...
Ar fi putut fi cel mai mare regizor din Romania. Dar vremurile n-au fost de partea lui...
Emil Loteanu. Pentru cei mai multi, este "regizorul basarabean care a facut «Satra» si «Lautarii»". Unii isi vor aminti ca el a dat lumii si alte pelicule cinematografice de mare forta artistica, precum "Anna Pavlova" ori "O drama la vanatoare". Foarte putini iti vor vorbi despre "Poienile rosii" - de un romanism pe care nu-l mai intalnesti in nici un alt film sovieto-basarabean al vremilor acelora - , sau despre "Luceafarul", singura ofranda cinematografica dedicata vreodata lui Eminescu, avand ca pretext muzica lui Evghenie Doga.
Cei mai multi il vor numi "regizorul basarabean care a trait la Moscova", fara a sti ca Emil Loteanu a terminat Liceul "Sfantul Sava" si numai o abordare obtuza, specifica anilor '50, si un "dosar" cu probleme au facut ca tanarul care visa sa cuprinda lumea pe pelicula de celuloid sa nu fie admis la IATC... Poate aceasta a fost sansa Filmului (cu "F" mare), ca Emil Loteanu sa studieze la Moscova si sa cucereasca mapamondul cu "Satra" si cu "Lautarii" - un film despre tigani, jucat de actori basarabeni si in care se vorbeste romaneste.
Despre cum se face ca astazi, istoria cinematografiei romanesti nu-l consemneaza in fruntea listei, ne-a povestit intr-o duminica marcata de linistea caselor vechi din Cotroceni, Marcel Loteanu, fratele regizorului, fost, vreme de decenii, producator pe platourile de filmare de la "Buftea". "In viata noastra, filmul a fost o predestinare... Insa dintre noi doi, numai el a avut geniu!" Dar ce va fi insemnand "predestinarea"?
INCEPUTURILE. Dupa refugiul din '44, soarta a vrut ca Emil sa ramana la Radauti, impreuna cu tatal sau, iar Marcel sa-si insoteasca mama la Bucuresti. Cinci ani mai tarziu, intr-o conjunctura stranie, Emil Loteanu "fuge" prima data in Basarabia. Orfan - caci tatal abia murise - avand nici 13 ani, cauta adapost in cel mai apropiat camin cunoscut: casa bunicilor de la Holencauti, peste granita. "Era in decembrie, 1949. El nu avea acte si regula era sa fie predat inapoi granicerilor romani. L-au trimis la Bucuresti din halta in halta. Asa am ajuns din nou impreuna. Locuiam pe atunci pe Strada Helesteului. Cartierul Primaverii de azi, candva Jianu sau Luna Park, nu era ce este acum... Mi-aduc aminte cum el facea cu noi piese de teatru, in curtea casei. Monta Scufita Rosie si eu jucam intotdeauna rolul lupului. Si plangeam. Dar el era... regizorul. Cred ca l-a influentat faptul ca locuiam langa Studiourile Sahia. Auzeam muzica, post-sincroanele. Adunam resturile de pelicula aruncate dupa montaj si faceam artificii. El sarea gardul si se imprietenea cu operatorii, cu regizorii... Cred ca a contat si faptul ca in '50 in casa noastra s-a turnat primul film artistic romanesc - «Viata invinge». Trei saptamani au stat cu noi si au filmat..."
Dupa refuzarea dosarului sau de admitere la IATC s-a "repatriat" in Basarabia, ca sa poata studia la Moscova. "Decizia lui m-a contrariat. Mai tarziu, am inteles-o. In Romania era greu pentru basarabeni. Nu te puteai afirma, nu-ti puteai sustine calitatile… Culmea ironiei: el a trait atat de mult la Moscova, unde se vorbea ruseste, si si-a manifestat romanismul peste tot. A reusit sa nu se atrofieze. Se spunea pe vremuri ca in filmele facute la Chisinau erau actori de la Moscvova si cai din Moldova. Ei bine, el a reusit sa promoveze valori nationale romanesti, cu actori moldoveni si romani, pe banii rusilor. Oficialitatile basarabene l-au alungat. Romanii i-au recunoscut valoarea mult prea tarziu. Cu putin timp inainte de a muri , i s-a decernat Premiul de excelenta a Fundatiei Culturale Romane."
Paradoxul unui regizor care a urcat treptele recunoasterii mondiale cu capodopera "Satra" este acela de a nu fi nici astazi indeajuns cunoscut de cei pe care i-a iubit enorm, romanii de pe cele doua maluri ale Prutului. Pentru ei, opera lui ramane o provocare.

"O satra urca la cer" libertatea absoluta

I s-a furat libertatea si a incercat sa o recupereze. Prin film. "Satra" ingemaneaza cele doua mari "nevoi" ale sale: libertatea si iubirea. Dar pana si in film, pentru el, libertatea era mai importanta ca dragostea. Poate nu intamplator tiganul este simbol al libertatii absolute. Si s-a simtit solidar cu el filmand "Satra" si "Lautarii". Ultimul lui proiect era despre tiganii din Romania.

In Jurnalul National din 28 august 2006

Sos pentru spaghete, preparat de artist

Probabil nu e roman in casa caruia sa nu se fi gatit macar o data vreun fel de bucate imprumutat de la "fratii nostri latini", italienii. Pizza ori spaghetele cu sos sunt la ordinea zilei. Ca nu se mai respecta retetele initiale - de cele mai multe ori niciodata stiute de gospodinele noastre - cui ii pasa?
In atelierul sau, situat la ultimul etaj al unui bloc din Bucuresti, acolo unde se afla si "frontul de lucru" al altor confrati, pictorul Virgil Miu ma primeste cu multa caldura. Dintre sutele de tablouri, imi opresc privirea asupra unuia cu lalele stranii, fara tija, ale caror cupe plutesc parca deasupra unui vas de portelan. Stiu deja ca iubesc o imagine ce l-a entuziasmat si pe Ciucurencu. Imi rotesc privirea in jur: o furculita e mandra de vecinatatea cu un manunchi de pensule-artiste, o legatura de leustean, lasata din mana pe o panza inca neterminata, alcatuieste un pitoresc subiect pentru o "natura moarta"... Dar ochii mei nu se mai satura sa patrunda prin transparentele suprapuse ale acuarelelor. Pana cand pictorul ma smulge din reverie cu o intrebare: ti-e foame?
SOSUL. Oricat as nega, nu pot sa nu accept invitatia la masa. Astazi: spaghete cu sos. Mancare ce-i aduce adesea aminte de o bursa de acum cateva decenii, la Perugia. Reteta invatata "la ea in tara" s-a contaminat de mult cu obiceiuri de acasa, de la Bailesti. Iar "secretele" au fost imbogatite cu taine ale artistului obisnuit sa prepare combinatii stranii de elemente (fie ele culori ori alimente...) Pana si "ustensilele de bucatarit" par sa n-aiba nici o legatura una cu alta. Spaghetele fierb pe un resou electric, cu "samota", veritabila antichitate. Sosul, in schimb, are parte de un tratament princiar in cuptorul cu microunde...
Ei, si sosul acesta are taina lui...! Totul, dar totul se da pe razatoarea mica, pana ce putin mai lipseste ca dintii ei fini sa nu-ti ciupeasca degetele. Rosiile, morcovii, ardeii, un cartof, "cativa graunti de usturoi". Se adauga sare, piper si alte mirodenii, apoi cateva linguri de ulei. Se amesteca bine. Dupa aceea pui si putina apa. "E important cand pui apa si cand uleiul" - imi spune. "Noi, pictorii, tinem cont de asta cand pregatim emulsiile pentru pictura. Nu e totuna daca apa inveleste picatura de ulei sau uleiul picatura de apa." Pictorul lasa 15 minute sosul sa fiarba, apoi scoate vasul din cuptor si mai adauga vreo "doi graunti" de usturoi bine tocati. Si iar il pune la microunde - 5 minute numai. Gust. Nu-mi pare destul de picant. "Pune-i putina sare, sa vezi ce repede se iuteste" - imi zice. Si spre surpriza mea, sarea ii mareste sosului... picanteria.

In Jurnalul National din 21 august 2004